Creații literare în cadrul concursului Dulce vers, 2012,
Mottoul: „Părinții noștri luminoși ca sfinții” 

Icoana vieții mele

Se împletesc anii ca firul                                                                                                             

Într-o cunună de flori vii                                                                                                                          

De mic copil îți știu destinul                                                                                                                    

Și ale tale bucurii.

Se-nchină florile în cale                                                                                                                           

Pe-acolo unde mamă, calci                                                                                                               

Călită-n ploaia de răbdare                                                                                                                      

Le ierți pe toate și te-mpaci.

Măicuța mea, cu ochi de stele,                                                                                                                

Cu brațe moi și suflet blînd.                                                                                                                      

Tu ești icoana vieții mele                                                                                                                   

Mereu în vers am să te cînt!

Și azi, în plină primăvară,                                                                                                                     

Cînd ghioceii înfloresc,                                                                                                                             

Eu mă închin de sănătate                                                                                                                          

Și pentru toate-ți mulțumesc:

Pentru nopți negre, nedormite,                                                                                                            

Pentru că-n brațe m-ai purtat,                                                                                                           

Pentru-alinări și mîngîiere,                                                                                                                       

Ce nimenea nu mi-ar fi dat.

Pentru iubire și căldură,                                                                                                                      

Pentru blîndețe și mult dor                                                                                                                   

Și pentru că mă rabzi în toate,                                                                                               

Strîngîndu-mă la piept ușor.

Se deapănă anii ca gîndul                                                                                                                          

În părul tău sînt fire albe…                                                                                                                        

Și cîte răni îți spală timpul,                                                                                                                       

Și cîte lucruri se fac taină.

Nu ai în lume semănare,                                                                                                                       

Tu ești o carte cu povești,                                                                                                            

Cînd o deschid în primăvară                                                                                                              

Cu zece ani întinerești.

Mă-nchin în fața ta, măicuță,                                                                                                         

Frumoasă doamnă, mîna îți sărut                                                                                                              

Tu m-ai născut și mă-ndrumezi în viață                                                                                                    

Azi toate florile din lume ți le-aduc!

(Olga Ciapchii, or. Ștefan Vodă)

Sufletele părinților

Sufletele celor plecați                                                                                                                              

Se plimbă printre noi                                                                                                                       

Ca în povestea cu omul invizibil.                                                                                                           

Mai ieri am comis o greșeală                                                                                                                        

Și sufletul tatei                                                                                                                                        

Mi-a învăluit făptura                                                                                                                                  

Și m-a probozit.                                                                                                                              

Deunăzi m-am certat cu nevasta                                                                                                                

Și sufletul mamei                                                                                                                                       

A pogorât între noi                                                                                                                                   

Și ne-a împăcat.                                                                                                                                 

Pomul din grădină                                                                                                                                

Sădit de tata la nașterea mea                                                                                                             

Discret îmi șoptește:                                                                                                                                

,,E rândul tău, fiule,                                                                                                               

Sădește, sădește…”                                                                                                                        

Covorul din casă, de mama țesut,                                                                                                            

Îmi spune povești…                                                                                                                                

La el când mă uit,                                                                                                                                    

O văd pe nevastă-mea mireasă                                                                                                                 

Și pe mama, cum ni-l închină la masă.                                                                                                    

Din ochiul fântânii din poartă                                                                                                              

Părinții privesc către noi,                                                                                                                        

Ne cuprind, ne mângâie, ne ceartă…                                                                                                      

Dar nu se întorc înapoi.                                                                                                                          

Ah, sufletele noastre, sufletele noastre,                                                                                                    

Al părinților dar luminos,                                                                                                                          

Să nu le lăsăm să moară                                                                                                           

Înainte trupului                                                                                                                              

Celui păcătos.

(Ion Vascan, Cioburciu)

Destin și continuitate

Eu sunt o copie                                                                                                                                

În ochii lor de soare                                                                                                                         

Trăit-au viața-n zbucium                                                                                                                  

Ca într-un larg de mare.

Eu sunt o copie                                                                                                                                 

În mâinile îmbătrânite                                                                                                                        

De timpuri grele                                                                                                                                

De zile amărâte.

Speranță văd în ochii lor                                                                                                                       

Și răsărit de soare                                                                                                                                   

Ei mă cuprind cu dor                                                                                                                         

Sunt pentru ei o floare.

Lumina trece printre nori                                                                                                              

Povestea le învie                                                                                                                               

Ei sunt a toate făcători                                                                                                                      

Când viața e pustie.

O flacără îmi sunt în piept                                                                                                                   

Un zbucium sunt de viață                                                                                                                      

O rază de lumină-n cer                                                                                                                    

Un zâmbet cald pe față.

Un infinit pe chipul lor                                                                                                                          

O dragoste se-ascunde                                                                                                                  

Astfel, sublimă, în ochii mei,                                                                                                            

Viața le pătrunde.

Simt mana lor pe creștet,                                                                                                                

Ce dulce îmi șoptesc:                                                                                                                      

Să te păzească îngerul                                                                                                                     

Cu chipul său ceresc.

Sunt o copie așteptată                                                                                                                        

Pe urma lor cea vie                                                                                                                            

Și-n pieptul meu se zbate                                                                                                                     

Să ardă o făclie.

(Ana-Maria Ciobanu, Carahasani)

Părinții mei

Părinții sânt suspin și dor                                                                                                                      

Sânt lacrima de bucurie                                                                                                                            

Ei mă înalță către zbor                                                                                                                   

Credință-mi sunt și poezie.

M-au învățat să fiu cântare                                                                                                                          

Mi-au dăruit razele-n zori                                                                                                                     

Să-mi lumineze clipa-n care                                                                                                                    

Mi-e cerul încărcat cu nori.

Cu dragoste m-au ocrotit                                                                                                                     

Când pașii m-au purtat în lume                                                                                                          

Pentru-a-mi vedea visu-mplinit                                                                                                                

Și-a deveni un om anume.         

(Rodica Voloh, Palanca)

Dor de tine mamă

De mi-ar spune cineva                                                                                                                             

C-ai trecut prin grâne,                                                                                                                       

Spicele aș secera                                                                                                                                      

Și la inimă le-aș pune.

Ce mi-ar spune cineva                                                                                                                             

C-ai trecut prin rouă,                                                                                                                            

Fața îndată mi-aș spăla                                                                                                                        

Când e lună nouă.

De mi-ar spune cineva                                                                                                                               

C-ai trecut prin vânturi                                                                                                                       

Urmele ți-aș căuta                                                                                                                               

Numai cu săruturi.

Dar nu-mi spune nimeni                                                                                                                             

E pustiu și noapte,                                                                                                                                    

Te cuprind cu inima                                                                                                                                    

Și te ud cu lacrimi.

(Andrei Catan, s. Popeasca)

Drumul părinților

Întorși la casa părintească din depărtarea cea sinistră,                                                                              

Bătând la ușă, la fereastră, copii n-au găsit părinții.                                                                                   

Prea mult i-au așteptat bătrânii cu dor adânc și cu răbdare,                                                                     

Li se-năsprise miezul pâinii de-atâta dor și așteptare.

,,Părinții noștri, dragi părinți, frumoși ca zilele cu soare,                                                                       

Prea înțelepți și prea cuminți, unde-ați plecat, în care zare?”                                                                

Și au întrebat de vântul rece, ce frunza o cernea slăbită,                                                                         

De n-a văzut, pe unde trece umbra părinților cernită?

Și le răspunse vântul iernii, hoinar, sunând pe la fereastră,                                                                         

- Sub rădăcina sfântă a ierbii s-au dus de acum să odihnească!                                                               

Și întrebă apoi de iarbă, de nu cumva i-o fi aflat.                                                                                          

Și le răspunse jalnic iarba, cu-n tânguios și lung oftat:

-   S-au dus spre steaua cea de veghe, s-au dus pe drum necunoscut,                                     

Trecând prin sângele meu verde, din luturi aspre au crescut.                                                                 

Apoi pe-o rază lină, lină, încet s-au ridicat, s-au dus                                                                   

Spre împărăția de lumină, spre veșnicie, acolo sus.

Și uneori poate în vise vor reveni la casa lor,                                                                                              

Pe cărărui de vremuri ninse, să spună cât le-a fost de dor…                                                             

Copiilor! Pe-a vieții pagini păstrați imagini cu părinți.                                                                      

Iubiții mult, fără de margini, iubiții ca pe niște sfinți!

Iar pentru cei din nemurire,                                                                                                                

Trecuți de dincolo de zbor,                                                                                                            

Aprindeți azi spre pomenire,                                                                                                             

Lumină-n amintirea lor!

(Galina Rusu, Ștefănești)